Cuvânt pastoral la vreme de grea încercare către slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini din Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Cuvânt pastoral la vreme de grea încercare

către slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini

din Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Preacucernici și Preacuvioși Părinți,

Frați împreună slujitori și iubiți credincioși,

„Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. […] Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le este patrie, și orice patrie le e țară străină. […] Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar sunt prigoniți. […] Sunt ocărâți, dar binecuvintează, sunt insultați, dar cinstesc”[1]. Autorul anonim nu face altceva decât să dezvolte cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!” (Matei 22, 21). Este atitudinea pe care atât clericii, cât și credincioșii trebuie să o aibă față de frământările și temerile care au cuprins societatea noastră în ultimul timp.

Departe de noi gândul de a trata cu superficialitate acest subiect arzător. Mai mult ca oricând, preoții noștri trebuie să se alăture eforturilor autorităților în această perioadă, prin informarea și sfătuirea credincioșilor cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru limitarea răspândirii acestei plăgi cu care se confruntă întreaga umanitate. Dar, în primul rând, slujitorii Sfintelor Altare nu trebuie să își uite vocația sacerdotală. În aceste vremuri de restriște, mai mult ca oricând, părintele spiritual conștientizează aspectul de jertfă pe care și l-a asumat la hirotonie. Cu alte cuvinte, chiar cu pericolul de a-și expune propria familie, preotul își va face datoria și va fi alături de fiii săi duhovnicești, mai ales în aceste momente de cumpănă. Va continua să înalțe rugăciuni către Bunul Dumnezeu, atât individuale, pentru propria mântuire, cât și, mai ales, prin slujba din fiecare duminică sau praznic împărătesc, Sfânta Liturghie. O biserică, locaș de închinare, fără Liturghie își pierde sensul. Chiar și în condițiile date, slujind în aer liber, cu păstrarea distanței corespunzătoare, glasul rugăciunii în comun nu se va stinge. Credincioșii noștri, am certitudinea, vor continua să îmbrățișeze rugăciunea comunională, alături de păstorul lor. Vorbim, așadar, de o situație provizorie, excepțională, iar nu de o regulă cu caracter permanent. Grija Bisericii este deopotrivă de a păstra sănătatea sufletească, dar și pe cea trupească a credincioșilor săi. Această perioadă de carantină trebuie văzută ca un propriu „pustiu al Quarantaniei”, o perioadă de pocăință și post aspru, în deplin acord cu aceste frumoase cuvinte ale lui Iisus Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Posibila cădere în deznădejde a unora dintre credincioșii noștri trebuie contracarată prin bărbăția păstorilor care le vor servi drept model de înțelepciune și echilibru și, totodată, de fierbinte nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care grăiește astfel prin „buzele” Psalmistului: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmul 26).

Punerea nădejdii în Bunul Dumnezeu nu se traduce însă prin iresponsabilitate, nesocotind sfaturile specialiștilor în medicină. Nici o astfel de atitudine nu este recomandabilă. Sfaturile specialiștilor au relevanța lor, în acest ceas de cumpănă, când, să nu uităm, Domnul rostește aceste cuvinte: „Nu-L ispiti pe Domnul Dumnezeul Tău!” (Matei 4, 7; Luca 4, 12; Deuteronom 6, 16). Medicii și asistentele din sistemul medical, alături de voluntari, merită, în aceste zile, admirația noastră, concretizată prin pomenirea în rugăciunile fiecăruia dintre noi. Cel mai mare sprijin este acela de a nu deveni noi înșine povară pentru ei, păstrându-ne sănătatea trupească, urmându-le întru totul recomandările lor și informându-ne doar din surse oficiale, evitând răspândirea știrilor false, care nu creează decât panică irațională.

Iar, celor care găsesc Biserica drept singura responsabilă pentru răspândirea virusului – pentru că da, au apărut și astfel de voci care cred că tot ce se întâmplă rău în țara noastră este din vina Bisericii Ortodoxe exclusiv – prin slujbele sale, prin Împărtășania din același potir cu aceeași linguriță, le vom răpunde în duh creștin: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!” (Matei 5, 44).

Alături de rugăciunile în comun rânduite de Biserica noastră, toți fiii noștri duhovnicești trebuie să fie îndemnați ca, „în cămara lor și închinzând ușa” (Matei 6, 6), să înalțe propriile rugăciuni cu credință fierbinte, împletite cu post, alături de întreaga familie, făcând astfel din propria casă o mică biserică, pentru că suntem încredințați că „Domnul Care vede întru ascuns le va răplăti” (Matei 6, 6). Să aveți în minte, frați creștini, această axiomă, care străbate întreaga Sfântă Tradiție ca un fir roșu: Dumnezeu nu lucrează decât prin cel ce lucrează!

Vă încredințez că vă voi pomeni în rugăciunile noastre în fața Sfântului Altar, cu credința și nădejdea că Bunul Dumnezeu nu va întârzia să ne arate mult milostiva Sa îndurare și iubire de oameni!

Al vostru rugător către Domnul, Cel în Treime lăudat,

† VINCENȚIU

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

[1] Din vol PSB 1, ***, Scrierile Părinților Apostolici, „Epistola către Diognet”, fragmente din cap. V.

Related Posts

Sari la conținut